Câmpul magnetic
Câmpul magnetic generat de magneți permanenți a fost cunoscut din antichitate. Se știe că folosind substanțe care conțin fier, cobalt și nichel putem construi magneți permanenți care atrag fierul. Există dovezi care atestă faptul că busola, ca prim instrument magnetic, a fost cunoscută cu aproximatv 2500 ani înaintea erei noastre de către chinezi, dar cauzele rotirii acului magnetic au fost elucidate abia în anul 1600 de către medicul și fizicianul englez W. Gilbert.
 Aproape 4000 de ani s-a folosit busola în scopuri practice, în special pentru orientarea pe mări și oceane, crezând că acul busolei se orientează spre un punct de pe firmament, adică spre steaua polară. În anul 1600 W. Gilbert a arătat că Pământul este el însuși un magnet permanent și că acul busolei se orientează în lungul liniilor de câmp magnetic terestru. Gilbert a fost primul care a introdus noțiunea de pol magnetic, a descoperit fenomenul de atracție și de repulsie a polilor magnetici și fenomenul de magnetizare prin inducție.
Printr-o convenție internațională s-a stabilit ca vârful acului magnetic ce se îndreaptă spre polul nord geografic al Pământului să fie denumit polul nord iar celălalt, polul sud. Pe baza studiilor lui W. Gilbert se ajunsese la următoarele concluzii:
-orice magnet permanent are doi poli N-S
-liniile câmpului magnetic ies din polul N, intră în polul S și se închid în interiorul magnetului
-sensul liniilor de câmp magnetic este indicat de polul nord al acului magnetic, tangent la linia de câmp
-polul nord și polul sud ai unui magnet permanent nu pot fi separați prin nici-un fel de divizare a magnetului
-fenomenele magnetice nu ar fi avut nici-o legătură cu alte fenomene cunoscute ( gravitaționale, electrice, etc.)
 În anul 1820 fizicianul și chimistul danez Oersted a descoperit experimental că acul unei busole își schimbă direcția când se află în apropierea unui conductor parcurs de curent electric. Prin aceasta se arată că în jurul conductorului se generează un câmp magnetic, deci curentul electric este o sursă de câmp magnetic. Faptul că acul magnetic este deviat când acesta se află în apropierea unui magnet permanent sau al unui conductor parcurs de un curent electric, ne arată că atât magneții permanenți cât și conductorii parcurși de curenți electrici, produc în jurul lor un câmp magnetic prin intermediul căruia se exercită forțe de acțiune asupra acului magnetic. De asemenea, s-a constatat că un câmp magnetic acționează și asupra conductorilor parcurși de curenți electrici și asupra purtătorilor de sarcină electrică în mișcare.
Așadar, câmpul magnetic este o formă de existență a materiei, care se manifestă prin acțiunea asupra acului magnetic, asupra magneților permanenți, asupra conductorilor parcurși de curenți electrici sau asupra purtătorilor de sarcină aflați în mișcare.
 Dacă în apropierea unui magnet permanent sau a unui conductor parcurs de curent electric se presară pilitură de fier, se constată că aceasta se distribuie pe anumite direcții, aceleași ca și acele magnetice. Pentru reprezentarea intuitivă a câmpului magnetic, la fel ca și în cazul câmpului electric, se pot folosi linii de câmp. Spre deosebire de liniile câmpului electric, liniile câmpului magnetic sunt curbe închise.
Pentru descrierea cantitativă a câmpului magnetic se utilizează mărimea vectorială numită inducție magnetică !B, care depinde și de proprietatea mediului în care se propagă câmpul, prin mărimea µ numită permeabilitate magnetică. Permeabilitatea magnetică a vidului sau aerului are valoarea:
µ0=4p10-7 H/m
Pentru un mediu oarecare permeabilitatea magnetică este raportată de obicei la cea a vidului prin așa-numita permeabilitate relativă:
Această mărime adimensională, arată de câte ori câmpul magnetic într-un mediu este mai puternic decât în vid (aer) dacă este produs de același sistem (magnet sau curent electric).
| 
BluePink 
